Excepţie, normalitate, mediocritate, decădere şi decadenţă … Sau doar băşini?

Excepţie, normalitate, mediocritate, decădere şi decadenţă … Sau doar băşini?

 

 

În ultima vreme mă suspectez din ce în ce ai des că aş deveni un bătrân rupt de lume şi de realitate pentru că găsesc tot mai rar şi tot mai greu puncte comune şi/sau confirmări cu exteriorul. Simultan, înăuntrul meu se tot ridică văluri, lumea se reconfigurează ameţitor de rapid după ce o viaţă întreagă totul a părut static, bine definit, aproape cert.

Mă refer în principal la valori, la standarde, la semnificaţia lucrurilor şi a faptelor, la credinţe şi la idealuri. Am pierdut zeci de ani ca să mă aliniez la valorile lumii, apoi am pierdut zeci de ani să înţeleg că de fapt acestea nu există sau în nici un caz aşa cum le-am halit cu inocenţa animalului tânăr, dar prost, necopt, neinstruit, victimă sigură a unor milenii de ticăloşeală, inapetenţă şi suficienţă intelectuală.

 

Da, oameni buni, îmi vine să ies în stradă să urlu că am fost deposedaţi aprioric de şansa de a gândi cu minţile noastre, că patul lui Procust este un eufemism ridicol faţă de lobotomia sistematică la care a fost supusă rasa umană. Marii gânditori? Este cinismul suprem al ceasornicarului care îşi permite luxul de a lăsa – doar aparent – o minoritate liberă să vadă dincolo de ceaţa groasă a fornicaţiei existenţiale din care suntem măsluiţi (nu făuriţi) cu toţii.

Vai, cât de înalt şi de vehement ar fi reproşul meu, dar şi aşa sunt conştient de murmurul parte dezaprobator, parte plin de compasiune condescendentă al celor doi-trei care au răbdarea şi stăruinţa de a parcurge aceste rânduri…

 

Vreau o lume mai dreaptă, mai plină de compasiune, dedicată în principal spiritualităţii, dezbaterii intelectuale, rafinamentului şi am impresia că trăiesc într-o lume a clefăitului sau în cel mai bun caz a unei tendinţe de cristalizare a unui confort aproape impersonal: confortul mediocrităţii, al stagnării, al ne-minţii, al carcerei intelectuale, varianta comunistă a lui Goya, grotescul cosmetizat, cu mult mai grotesc decât cel autentic, acum „Sopla” (un tablou) este mult mai prezent în viaţa noastră prin buzele siliconate şi prin tot ce reprezintă acest ideal îmbrăţişat sub diferite forme de mai toată societatea în forme mai pervers sau mai creştinesc cosmetizate. Apropo celor avizaţi care caută motiv pentru o înjurătură: şi filosofia analitică este tot o „Sopla”.

 

Şi în aceste momente mă suspectez mereu că am dat în mintea copiilor. Sunt oare singurul care ar sparge televizorul când îl vede pe nea Mărin (pentru mine definiţia certă a ţopârlănismului) sau Acces în rect? Şmecheraşi de discotecă din fundul (sau fruntea?) Moldovei sau curviştine parvenite au devenit „influencer”-i, dacă nu mergi la sală sau dacă ţi se văd şosetele din adidaşi atunci tu eşti moldoveanul, politică poţi face eficient doar dacă eşti suficient de prost, grobian, cinic, mincinos, egoist şi nesimţit… Altă întrebare?

 

Am sentimentul extrem de neconfortabil că omul a ajuns un afront la însăşi esenţa sa. Mediocritatea este starea de referinţă, este confort, este ne-zbucium, este supica la modă pentru că acum are ceva ştaif. Este starea în care ne complăcem, dar pe care nu o recunoaştem cu nici un chip. Este ziua care nu trezeşte emoţie, entuziasm, compasiune, dorinţa de a experimenta altceva decât fornicaţie sub toate formele pe care poftele noastre se pot manifesta.

 

Am din ce în ce mai des senzaţia că devin pe zi ce trece mai puţin om (poate că ar trebui să fac mai mult sex!). Mulţi spun că societatea modernă alienează omul… Mă întreb câţi din cei care spun asta pot defini acel „sine” de care îl înstrăinează societatea de astăzi… Şi Fellini parcă avea şi el ceva cu alienarea, deci nu e o chestie chiar nouă. De fapt cred că este posibil să fi scăpat de boala asta, pe bune, se mai simte cineva alienat? Altă întrebare?

Sinele poate fi privit ca o sumă de valori care ne definesc deopotrivă ca individualităţi dar şi ca membri ai speciei noastre, iar alienarea ar presupune în acest caz o incomodă îndoială asupra justificării acestor valori. Problema este încă mai gravă şi constă în faptul că nucleul acesta de valori a devenit atât de fals şi superfluu încât nu mai avem de ce să ne îndepărtăm. Este un fel de bitcoin, am devenit depozitarii unor valori virtuale nu în sensul abstracţiunii ci al goliciunii, al vidului de fond şi al excesului de formă şi de diluţie a semnificaţiei.

Într-o societate plină de băşini aromate şi strălucitoare, chiar cu efect de „iarbă”, nu mai avem nevoie nici de valori şi cu atât mai puţin de metafizică, adică de acel pitic privat care să se îndoiască, să critice, să privească amuzat sau îngrijorat ce comitem, să ne explice pedant sau să certifice respectivele acte, valori, emoţii. Doar inspirăm!!! Mmmmm…

 

Ce viaţă cool!

Ce viaţă naşpa!

 

Culmea este că mediocritatea – de care ne dezicem mai toţi cu vehemenţă – este o stare privilegiată şi nu neapărat pe nedrept. Paradoxal, toată lumea se dezice de propriul statut: mediocrii se cred speciali (este un sindrom de neacceptare), prostimea la fel (graţie şmecheriei), cei excepţionali se cred normali (datorită raţionamentului eronat conform căruia inteligenţa nu are cum să fie o excepţie), iar cei normali… probabil că nu există sau reprezintă o excepţie.

 

Totuşi nu despre prostie sau mediocritate simt că aş vrea să vorbesc, nici măcar despre oamenii superiori, aş dori mai degrabă să merg spre cealaltă extremă: la decădere. Dacă mediocritatea este un melanj patetic de om şi de animal, de instincte susţinute de o raţiune eminamente pragmatică şi labilă, decăderea este regresia jalnică la condiţia de animal obligat! să supravieţuiască sub imperiul instinctelor primare. Dacă opresiunea şi viciile au fost până nu demult principala cauză a decăderii, în prezent cred că acutizarea lipsei unor repere devine principala cauză a unui fenomen social cu atât mai grav cu cât nu este un fenomen „natural” ci este actul bolnav de voinţă al unor eminenţe cenuşii sau căcănii care a descoperit că valorile reale (nu mă întrebaţi care sunt că habar nu am, hai să acceptăm deocamdată sintagma asta neputincioasă) nu pot fi distruse şi nici excizate din natura umană, dar există soluţia de a oferta un pachet de valori accesibile şi comode care te tâmpesc, te adorm şi care nu te vor îndemna niciodată să-ţi abandonezi confortul cotidian pentru a te transforma într-un Don Quijote anacronic.

 

Îmi cer scuze pentru acest discurs comunist-moralizator, acesta fiind doar un pretext pentru a trece la promovarea decadenţei. Decadenţa este o excepţie! Este sofisticată şi este profundă. Deşi poate unii ar fi tentaţi să echivaleze cumva decăderea cu decadenţa, între aceste concepte este o prăpastie!

 

Ce vreau eu să spun este că dacă Rădulici sau Călinici se consideră nişte carismatici, minunaţi, inteligenţi şi profunzi pot să mă consider înţelept dacă îmi reprim gestul firesc de a mă pişa pe ei, dar dacă – prin vreun miracol metafizic – au exact conştiinţa a ceea ce sunt şi această stare este şi asumată, atunci nu pot decât să mă înclin şi să-mi scot pălăria în faţa unui act desăvârşit de decadenţă versus decădere. Dar nu este cazul…

 

Esenţa acestei postări constă în dilema: este decadenţa o excepţie negativă? Putem spune că Lacrimi şi sfinţi este profundă şi sofisticată, dar o putem califica şi ca decadentă? Putem caracteriza perversiunile sexuale (măcar unele dintre ele) ca fiind decadente, dar putem clasifica „a face dragoste” ca pe o excepţie-pozitivă? Geniile care au dus o viaţă plină de vicii şi excese, dar au creat capodopere sunt excepţii pozitive sau negative?

 

Prostituţia, mai ales în conotaţiile ei, este mereu decădere!!!

 

În opinia mea răspunsurile nu rezultă nici din perspectiva morală şi nici din cea practică a plăcerilor experimentate. Asta ţine loc şi de scuze şi de justificări pentru acest lung discurs cu tentă moralizatoare: nu sunt în măsură nici să critic pe nimeni şi nici să dau sfaturi şi soluţii pe care le recunosc aprioric ca inutile şi neavenite. Părerea mea este că judecata finală o dă dezvoltarea personală, adică individul care rezultă din aceste experienţe. Cu alte cuvinte mai bine trec prin faza de animal ca să ajung un om întreg, decât să încerc să devin direct om întreg, dar neînţelegând de fapt acest concept şi să rămân blocat la jumătatea drumului în mediocritate. Din păcate trecerea prin faza de animal devine cel mai adesea permanentă şi iremediabilă… Aviz amatorilor!

 

Şi, la final: este mediocritatea mai jalnică decât decadenţa? Dar normalitatea?

 

…Altă întrebare?…

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Vrei sa te alaturi discutiei?
Esti liber(a) sa contribui!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.